intotdeauna mi-a placut sa cred ca am o oare-si-care inspiratie cand vine vorba sa beau putin peste limita. cand imi dadeam jos tencuiala de pe fata (acum vreo 2 zile cand eram in capitala) ma gandeam cat de mult am suferit dupa fostul meu prieten. sa consider ca eu sunt cea de vina?! sa consider ca erau de vina urmele de bautura din serile precedente? sa consider pur si simplu ca am realizat ca SI eu sufar, dar neg mereu, gasdindu-mi alte activitati interactive (invatat la bio + invatat la chimie)???
cred ca ultima varianta ma reprezinta cel mai tare.
am suferit de mi-au sarit ochii, dar nu am plans pana mi-au sarit mucii pe pereti, cum ar fi procedat prietenele mele. pur si simplu am gasit ceva de facut. trebuia sa ma uit in oglinda unui apartament din capitala ca sa-mi dau seama ca oricat as plange ar fi dintr-o cauza isterica si atunci cand nu plang sunt momentele in care sufar fara sa-mi dau seama. credeam ca dupa cate mi-a facut nu am suferit dupa el, pana cand am aflat ca el va pleca din tara si atunci mi-a cazut pamantul(ca planeta) in cap. am simtit ca mi se taie picioarele si ca urmeaza un strigat interior mult mai puternic si inapoi de 80000 de ori.
parca vedeam in pixeli si simteam cum toate lucrurile din jur se prabusesc in jurul meu, iar atunci am realizat ca lucrurile fara sfarsit dauneaza mult mai grav decat iubirile care se termina pur si simplu. nu am avut incredere in iubire, pentru ca o consider mai mult o reactie a hormonilor si a mentalitatii impuse, dar consider ca ce am avut noi NU a avut un sfarsit clar, de aceea tind sa cred ca probabil asta e trist.
stiu doar ca am suferit enorm, ca mi-am gasit ocupatia in a citi Zahir, Vijelia, Chimia Organica prin teste si probleme, Fiziologia corpului uman, alte carti, articole, zambete isterice, etc. tocmai ca sa nu-mi recunosc cu adevarat suferinta si indignarea in fata unor persoane carora n-as putea niciodata sa justific asta.
0.
