Eu vreau o poveste, vreau ca totul sa fie perfect: strigate, nervi, impacari, nebunii, intelegere, respect. Asa as defini eu o relatie perfecta. Fara dragoste pentru ca nu stiu ce e aia, dar o sa ma prind la un moment dat. Ideea e ca o sa insir aici o pagina dintr-o carte care m-a marcat.
Paulo Coehlo - Zahir.
Mi-a placut intotdeauna de nenea asta, iar cartea mi se pare chiar revolutionara.
"Barbatul si femeia sunt impreuna de zece ani. Faceau dragoste in fiecare zi, acum abia daca se mai intampla o data pe saptamana, dar asta, la urma urmelor, nu e prea important: exista comuniune de idei, sprijin reciproc, camaraderie. El se intristeaza daca trebuie sa cineze singur fiindca ea mai are de lucru la serviciu. Ei ii pare rau cand el trebuie sa calatoreasca, dar intelege ca asta face parte din profesia lui. Simt ca ceva incepe sa lipseasca, dar sunt adulti, au atins maturitatea, stiu cat de important este sa mentii o legatura stabila - fie si in numele copiilor. Se dedica din ce in ce mai mult profesiei si copiilor, se gandesc din ce in ce mai putin la casnicie - care aparent merge foarte bine, nu exista un alt barbat sau o alta femeie.
Isi dau seama ca ceva nu e in regula. Nu reusesc sa localizeze problema. Pe masura ce trece timpul, devin tot mai dependenti unul de altul, pana la urma vine batranetea, ocazia unei noi vieti se indeparteaza. Incearca sa-si ocupe timpul cat mai mult, lectura, broderie, televizor - dar totdeauna apare discutia de la cina, sau de dupa cina. El se enerveaza usor, ea tace mai mult ca de obicei. Fiecare intelege ca celalalt e din ce in ce mai departe si nu pricepe de ce. Ajung la concluzia ca asa este casnicia, dar refuza sa vorbeasca cu prietenii, trec drept intruchiparea unei familii fericite, care se sprijina reciproc, are aceleasi preocupari. Apare o amanta ici, un amant colo, nimic serios, desigur. Important, necesar, definitiv este sa te porti ca si cum nimic nu s-a intamplat, este prea tarziu sa mai schimbi ceva."
